bibliozmeu - biblioteca clandestină

Ismaïl şi Turnavitu

2009-03-30T23:05:00.002+03:00

Ismaïl este compus din ochi, favoriţi şi rochie şi se găseşte astăzi cu foarte mare greutate.

Înainte vreme creştea şi în Grădina Botanică, iar mai tîrziu, graţie progresului ştiinţei moderne, s-a reuşit să se fabrice unul pe cale chimică, prin syntheză.

Ismaïl nu umblă niciodată singur. Poate fi găsit însă pe la ora 5 ½ dimineaţa, rătăcind în zig-zag pe strada Arionoaiei, însoţit fiind de un viezure de care se află strîns legat cu un odgon de vapor şi pe care în timpul nopţii îl mănâncă crud şi viu, după ce mai întîi i-a rupt urechile şi a stors pe el puţină lămîie… Alţi viezuri mai cultivă Ismaïl în o pepinieră situată în fundul unei gropi din Dobrogea, unde îi întreţine pînă au împlinit vîrsta de 16 ani şi au căpătat forme mai pline, cînd, la adăpost de orice răspundere penală, îi necinsteşte rînd pe rînd şi fără pic de mustrare de cuget.

Cea mai mare parte din an, Ismaïl nu se ştie unde locuieşte. Se crede că stă conservat într-un borcan situat în podul locuinţei iubitului său tată, un bătrîn simpatic cu nasul tras la presă şi împrejmuit cu un mic gard de nuiele. Acesta, din prea multă dragoste părintească, se zice că îl ţine astfel sechestrat pentru a-l feri de pişcăturile albinelor şi de corupţia moravurilor noastre electorale. Totuşi, Ismaïl reuşeşte să scape de acolo cîte trei luni pe an, în timpul iernii, cînd cea mai mare plăcere a lui este să se îmbrace cu o rochie de gală, făcută din stofă de macat de pat cu flori mari cărămizii şi apoi să se agaţe de grinzi pe la diferite binale, în ziua cînd se serbează tencuitul, cu scopul unic de a fi oferit de proprietar ca recompensă şi împărţit la lucrători… În acest mod speră el că va constribui într-o însemnată măsură la rezolvarea chestiunii muncitoreşti… Ismaïl primeşte şi audienţe, însă numai în vîrful dealului de lîngă pepiniera cu viezuri. Sute de solicitatori de posturi, ajutoare băneşti şi lemne sînt mai întîi introduşi sub un abat-jour enorm, unde sînt obligaţi să clocească fiecare cîte 4 ouă. Sînt apoi suiţi în cîte un vagonet de gunoi de-al primăriei şi căraţi cu o iuţeală vertiginoasă pînă sus la Ismaïl, de către un prieten al acestuia, care îi servă şi de salam, numit Turnavitu, personaj ciudat, care, în timpul ascensiunii, are urîtul obicei de a cere solicitatorilor să i se promită corespondeţă amoroasă, contrar ameninţă cu răsturnarea.

Turnavitu nu a fost multă vreme decît un simplu ventilator pe la diferite cafenele murdare, greceşti, de pe strada Covaci şi Gabroveni. Nemaiputînd suporta mirosul ce era silit să aspire acolo, Turnavitu făcu mai multă vreme politică şi reuşi astfel să fie numit ventilator de stat, anume la bucătăria postului de pompieri ˝Radu-Vodă”.

La o serată dansantă făcu cunoştinţă lui Ismaïl. Expunîndu-i acestuia mizera situaţie în care a ajuns din cauza atîtor învîrtituri, Ismaïl, inimă caritabilă, îl luă sub protecţiunea sa. I se promise să i se servească de îndată cîte 50 de bani pe zi şi tain, cu singura obligaţiune pentru Turnavitu de a-i servi de şambelan la viezuri; asemenea, să-î iasă înainte, în fiecare dimineaţă, pe strada Arionoaiei şi, prefăcîndu-se că nu-l observă, să calce viezurele pe coadă spre a-i cere apoi mii de scuze pentru neatenţie, iar pe Ismaïl să-l măgulească pe rochie cu un pămătuf muiat în ulei de rapiţă, urîndu-i prosperitate şi fericire...

Tot spre a place bunului său prieten şi protector, Turnavitu ia o dată pe an formă de bidon, iar dacă este umplut cu gaz pînă sus, întreprinde o călătorie îndepărtată, de obiecei la insulele Majorca şi Minorca: mai toate aceste călătorii se compun din dus, din spînzurarea unei şopârle de clanţa uşii Căpităniei portului şi apoi reîntoarcerea în patrie...

În una dina ceste călătorii, Turnavitu, constractînd un guturai nesuferit, molipsi la înapoiere, în aşa hal, pe toţi viezurii, încît, din cauza deselor lor strănuturi Ismaïl nu îi mai putea avea la discreţie oricum. Fu imediat concediat din serviciu.

Fire afară din cale sensibilă şi neputînd suporta o atare umilinţă,disperat, Turnavitu îşi puse atunci în aplicare funestul plan al sinuciderii, după ce avu însă mai întîi grijă să îşi scoată cei patru dinţi canini din gură...

Înainte de moarte se răzbună grozav pe Ismaïl, căci, punînd să i se fure acestuia toate rochiile, cu gaz dintr-însul le dădu foc pe-un maidan. Redus astfel la mizerabila situaţie de a rămîne compus numai din ochi şi favoriţi, Ismaïl abia mai avu puterea să se tîrască pînă la marginea pepinierei cu viezuri; acolo căzu el în stare de decrepitudine şi în această stare a rămas şi pînă în ziua de azi.

Urmuz - Plecarea în străinătate

2009-03-25T15:33:00.002+02:00

Din toate preparativele voiajului, cea mai mare parte erau îndeplinite; în cele din urmă, reuşi să plătească şi chiria, ajutat fiind de cele două bătrâne raţe ale sale, şi care nici de astă dată nu-l lăsară să alerge la mila vecinilor. Singurul lucru ce îi cereau în schimb era să fie şi ele primite, cel puţin o oră pe zi, în camera sa de lucru, care exala un aşa de dulce şi îmbătător miros de ciurciuvele. Se sui în corabie.

Sentimentul puternic şi neînvins de tată îl trase însă înapoi la ţărm, unde, cu o mişcare distrată şi nervoasă şi în mijlocul poporului iubit, îşi cusu două tampoane de sugătoare pe căptuşala mucegăită a smokingului său, şi imediat după aceasta, fără a mai pierde timpul, se furişă, neobservat de nimeni, în camera scundă din fundul curţii, trecând la religiunea mozaică.

Nu mai avea nici un moment de pierdut. Intrase în al şaptezecelea an al existenţei sale, lăsând în urmă un trecut glorios, şi acuma zilele îi erau numărate. Singura dorinţă ce mai avea era să-şi serbeze nunta de argint. În acest scop chemă pe toţi argaţii şi, după ce îi invită mai întâi să ciugulească din nişte sămânţă de cânepă, îi aruncă în o cristelniţă de var. Urmară apoi trei impiegaţi definitivi de clasa treia şi un arhiereu! El însuşi, ca să poată linişti mulţimea, care începuse să cârtească, îşi ciunti trei degete de la mâna stângă şi se sui apoi pe un scaun de cizmărie cu trei picioare, de unde, în sfârşit, spre satisfacţia tuturor, ciocul său mătăsos putea să atârne, plutind liber şi nesupărat de nimeni pe apa rece şi proaspătă a părăiaşului cristalin.

După aceea se sui din nou în corabie. Bătrîna sa soţie refuză însă să-l urmeze, roasă fiind de viermele geloziei din cauza legăturilor de inimă ce bănui că el ar fi avut cu o focă. Totuşi, conştientă de îndatoririle ei de soţie şi pentru a nu se arăta prost crescută, îi oferi la plecare ouă lipii, un caiet de desen de Borgovanu şi un zmeu cu speteze “din patru”, pe cari el le refuză, cu indignare, scuturând nişte alune într-un sac.

Ambiţioasă ca orice femeie şi neputînd suporta afrontul unui asemenea refuz, netrebnica soţie îl legă atunci cu o frânghie de umerii obrazului şi, după ce îl târî în mod barbar până la marginea corabiei, îl luă şi îl depuse fără nici o formalitate pe uscat.

Dezgustat de viaţă şi încărcat de glorie şi ani, îşi scoase căciula şi luă tot atunci ultimele dispoziţiuni cari erau şi ultima voinţă. Renunţă la toate titlurile şi întreaga sa avere, se dezbrăcă în pielea goală, rămânând încins numai cu o funie de tei şi, după ce în această stare mai privi încă o dată marea nemărginită, se sui în prima căruţă cu arcuri ce întâlni în cale şi, ajungând în goana cailor la oraşul cel mai mare din apropriere, merse de se înscrise în barou...

Concluziune şi morală:

De vreţi cu toţi, în timpul nopţii, un somn în tihnă să gustaţi,
Nu faceţi schimb de ilustrate cu cel primar din Cârligaţi.

Gellu Naum - Zimzum

2009-03-25T15:25:00.000+02:00

Să mai păstrăm pe frunţi o nerăbdarea mea
luciul de seceră al încruntării
ziua mulatră s-a culcat pe lespezi
o linişte răzbate de dincolo de porţi
în ochiul calului a tresărit un corb

iată cortegiul zestrea lui de alveole
sub blănile de urs fiecare îşi poartă cele trei trupuri
sintaxa rugului şi amintirea ceremonială a uitării
ziarul s-a îngălbenit pe râşniţa de piatră
trei aripi pentru fiecare şi complicata lor mecanică nomadă
când agitându-şi coama ca pe-o coaliţie a consimţirilor
un arbore ne inventariază glasul

orbita unui zâmbet mâncat de aqua-forte
inaugurează ora iubirii exemplare
pe litera claviculei se prăbuşeşte cerul vegetal
cum să transform balansul obscurului genunchi
în cumpănă severă a celorlalte gesturi
un zar cu toate feţele egale rostogoleşte numere în palma jucătorului

o şoapta mea fecundă încetinirea mea
limbă de lut şi coapsă a cenuşei
tăcerea îşi dezleagă fântânile retrase
aud cu degetele şi cu cerul gurii
o claritate densă pleoapa unui semn

ochii de seară îşi refac pupila
mari monumente cad în somnolenţa lor fanatică

tu rezemată de copac încearcă să păstrezi
mărul pe cap eroarea săgeata prevăzută
nici o primejdie nu mai ameninţă aceste câmpuri
vânatul s-a ascuns în glezna vânătorului
şi eu cu gura plină de alice
cu nara ninsă de o veche împietrire
neocrotit de nici o neîncredere de nici o spaimă
cu dinţii pieptenului sap exilul unui nume
pe clopot în bătaia lui egală

rămână deci polenul meu justiţiar
pe scoarţa stearpă a cuvintelor în adierea lor căruntă
uitat coclit de ploi printre legume
la domiciliul fulgerului profesional
o înmulţire lentă pulverizează sensul
şi pentru că vorbim despre aceasta
grumazul tău şi bustul readuc penumbre de prestigiu
datoare şerpilor şi discobol cu sâni
arunci departe ca pe un miracol inutil
umbrela de ecouri şi cuferele proporţionale
pentru un somn aproape confluent

sfătuitoare maniacă neliniştea ne-a părăsit pentru un bal tăcut
cu masca ei de fân lipită pe obraji
(mâine oricum ai să-ţi reiei călătoria peste câmp
în aclamaţiile verzi ale lăcustei)

lampa uitată la fereastră ne umezeşte umbra
furca se răsuceşte singură spre întuneric
ceara călduţă a sărutului ne apără

poate că iarba ameţită de amintirea unor vechi înecuri
ne-ascultă respiraţia ca pe un stol de peşti

Luis Buñuel - citate

2009-01-04T03:45:00.002+02:00

"Îmi place singurătatea, atâta timp cât vine cineva pe la mine din când în când să-mi vorbească despre ea."

"Vârsta e ceva ce contează doar dacă eşti o brânză."

"În numele lui Hipocrat, doctorii au inventat cea mai insuportabilă formă de tortură cunoscută vreodată de om: supravieţuirea."

"Salvador Dali a sedus multe femei, în special americance, dar aceste escapade însemnau de obicei să le dezbrace în apartamentul său, să prăjească câteva ouă, să le pună pe umărul femeilor şi, fără un cuvânt, să le arate uşa."

"Toată viaţa am fost hărţuit cu întrebări de genul: De ce e ceva aşa şi nu altfel? Cum îţi explici asta? Toată această goană de a înţelege, de a umple spaţiile goale, face viaţa şi mai banală. Dacă am avea curajul să ne lăsăm în mâinile destinului, să acceptăm misterul fundamental al vieţilor noastre, atunci am fi mai aproape de genul acela de fericire care vine o dată cu inocenţa."

"Slavă Domnului că sunt ateu."

"Ca şi în cazul poeţilor, te naşti paranoic, nu devii unul."

"Dacă ar veni cineva să-mi spună că mai am douăzeci de ani de trăit, şi m-ar întreba cum i-aş petrece, i-aş spune că aş păstra două ore pe zi pentru diverse activităţi, iar în celelalte douăzeci şi două aş visa."

Lucian Blaga - Ce aude unicornul

2009-01-03T16:28:00.002+02:00

Prin lumea poveştilor
zumzetul veştilor.

Prin murmurul mărilor
plânsetul ţărilor.

Prin lumea aievelor
cântecul Evelor.

Prin vuietul timpului
glasul nimicului.

Prin zvonul eonului
bocetul omului.

Urmuz - După furtună

2009-01-03T15:53:00.002+02:00

Ploaia încetase şi ultimele rămăşiţe de nouri se împrăştiaseră cu totul… Cu vestmintele ude şi părul în dezordine, rătăcea în întunericul nopţii căutând un lăcaş de adăpost…

Ajunse, fără să ştie, lângă cripta învechită şi roasă de vremuri a mânăstirii, de care, apropiindu-se mai cu atenţie, o mirosi şi o linse de vreo 56 ori în şir, fără să obţină nici un rezultat.

Contrariat, îşi scoase atunci spada şi năvăli în curtea mânăstirii… Fu însă repede înduioşat de privirea blândă a unei găini ce îi ieşise întru întâmpinare şi care, cu un gest timid, dar plin de caritate creştină, îl pofti să aştepte câteva momente în cancelarie… Calmat puţin câte puţin, apoi emoţionat până la lacrimi şi cuprins de fiorii pocăinţei, renunţă el pentru totdeauna la orice planuri de răzbunare şi, după ce sărută găina pe frunte şi o puse la păstrare în loc sigur, se apucă de mătură toate chiliile şi le frecă scândurile cu moloz.

După aceea îşi numără gologanii şi se sui într-un copac spre a aştepta sosirea dimineţii. “Ce splendoare! Ce măreţie!” exclama el în extaz în faţa naturii, tuşind uneori semnificativ şi sărind din cracă în cracă, în vreme ce, pe sub ascuns, avea grijă să dea regulat drumul în văzduh unor muşte cărora le introducea sub coadă lungi fâşii de hârtie velină…

Fericirea nu-i fu însă de lungă durată… Trei drumeţi, cari la început i se dădură drept prieteni şi care în cele din urmă pretextară sosirea lor acolo ca fiind trimişi din partea Fiscului, se apucară să-i facă tot felul de mizerii, începând prin a-i contesta mai întâi însuşi dreptul de a sta urcat în copac…

Pentru a se arăta însă binecrescuţi şi a nu uza direct de rigorile ce legea le punea lor la îndemână, încercară atunci prin tot felil de mijloace piezişe să îl silească a părăsi copacul… mai întâi prin promisiunea de a-i face regulat spălături stomacale, oferindu-I în cele din urmă saci cu chirie, aforisme şi rumegătură de lemn.

El rămase însă indiferent şi rece la toate aceste ademeniri, mulţumindu-se să scoată pur şi simplu actul său de pauperitate, pe care întâmplarea făcuse să îl aibă în acea zi la sine şi care, printre alte scutiri şi avantagii, îi conferea dreptul de a sta pe vine deasupra crengii unui copac, în mod absolut gratuit şi oricât timp ar fi voit…

Totuşi, pentru a arăta că nu le poartă ranchiună şi ca să le dea în acelaşi timp o lecţie fină, de tact şi urbanitate, se dete jos, îşi scoase spada şi intră de bunăvoie în lacul mocirlos şi infect din vecinătate, unde înotă iepureşte timp de aproape o oră; după care comisiunea fiscală, umilită şi ruşinată, o rupse pe loc la fugă, răspândind pretutindeni, prin sate şi oraşe, prin munţi şi prin câmpii, un miros pestilenţial fiscal.

El însuşi, îndurerat şi decepţionat de pe urma atâtor încercări rele prin care trecuse, îşi numără gologanii şi se sui din nou în copac, de unde de astă dată se găinăţă asupra întregului teren, zâmbind cu perversitate…

După aceea, regretând sincer ceea ce făcuse, dar totuşi cu mult profitat moralmente, se dete jos, se scutură cu un centimetru şi intonând cântecul libertăţii vârî găina sub gheroc şi dispăru cu ea în întuneric…

Se crede că ar fi apucat drumul spre oraşul său natal, unde, sătul de burlăcie, s-ar fi hotărât ca împreună cu dânsa să întemeieze un cămin şi să devină folositor semenilor săi, învăţându-i arta moşitului.

Marin Sorescu - Prieteni

2008-12-21T14:32:00.000+02:00

Hai să ne sinucidem, le spun prietenilor mei,
Azi am comunicat atât de bine,
Am fost atât de trişti,
Perfecţiunea asta în comun
N-o mai atingem noi
Şi e păcat să pierdem momentul.

Cred că în baie e cel mai tragic,
Să facem pe românii cei luminaţi
Care îşi deschideau venele,
Discutând despre esenţa iubirii.
Uite, am încălzit apa.
Începem, dragi prieteni, număr eu: unu, doi, trei...

În iad am fost oarecum surprins, pomenindu-mă singur,
Unii poate mor mai greu, mi-am spus, au mai multe legături.
Nu se poate să mă fi păcălit: cuvântul înseamnă ceva,
Dar timpul trece...

Mi-a fost destul de greu, în iad, vă asigur,
Mai ales la început, ştiţi eram singur,
N-aveam cu cine să mai schimb o vorbă,
Dar încetul cu încetul m-am ataşat, mi-am făcut prieteni.

Un cerc extraordinar de sudat,
Discutam tot felul de chestiuni teoretice.
Ne simţeam minunat,
Am ajuns chiar până la sinucidere.

...Şi iarăşi pomenindu-mă singur în purgatoriu,
Căutându-mi câteva suflete mai apropiate,
Deşi sunt destul de suspicioşi
Purgatorienii - cu situaţia lor neclară
Între două lumi -
O fată mă iubeşte, e foarte frumoasă,
Aveam clipe de mare extaz - nemaipomenit, fantastic!

Şi chiar îmi vine pe limbă să-i spun...
Păţit, o las pe ea mai întâi,
Eu mă sinucid abia după aceea,
Dar fata face ce vrea şi-nvie -
Şi iată-mă singur în rai -
Nimeni n-a pătruns aici niciodată
Sunt primul om, lumea există ca proiect,
Ceva foarte vag,
În capul lui Dumnezeu,
Cu care chiar mă împrietenesc de la o vreme

Există tristeţe la toate nivelurile
Dumnezeu e deznădăjduit,
Mă uit în ochii lui goi şi mă pierd în ei
El alunecă vâjâind în prăpăstiile morţilor mele.
Comunicăm de minune,
Doamne, cred că am atins perfecţiunea,
Tu mai întâi,
Ce-ar fi să lăsăm totul în întuneric?

Urmuz - Pâlnia şi Stamate (roman în patru părţi)

2008-12-02T02:56:00.002+02:00

I

Un apartament bine aerisit, compus din trei încăperi principale, având terasă cu geamlâc şi sonerie. În faţă, salonul somptuos, al cărui perete din fund este ocupat de o bibliotecă de stejar masiv, totdeauna strâns înfăşurată în cearceafuri ude… O masă fără picioare, bazată pe calcule şi probabilităţi, suportă un vas ce conţine esenţa eternă a „lucrului în sine”, un căţel de usturoi, o statuetă ce reprezintă un popă (ardelenesc) ţinând în mână o sintaxă şi… 20 de bani bacşiş… Restul nu prezintă nici o importanţă. Trebuieşte însă reţinut că această cameră, vecinie pătrunsă de întuneric, nu are nici uşi, nici ferestre şi nu comunică cu exteriorul decât prin ajutorul unui tub, prin care uneori iese fum şi prin care se poate vedea, în timpul nopţii, cele şapte emisfere ale lui Ptolemeu, iar în timpul zilei doi oameni cum coboară din maimuţă şi un şir finit de bame uscate, alături de Auto-Kosmosul infinit şi inutil…

A doua încăpere, care formează un interior turc, este decorată cu mult fast şi conţine tot ceea ce luxul oriental are mai rar şi mai fantastic… Nenumărate covoare de preţ, sute de arme vechi, încă pătate de sânge eroic, căptuşesc colonadele sălii, iar imenşii ei pereţi sunt, conform obiceiului oriental, sulemeniţi în fiecare dimineaţă, alteori măsuraţi, între timp, cu compasul pentru a nu scădea la întâmplare.

De aci, printr-o trapă făcută anume în duşumea, se ajunge, din partea stângă, în o subt-pământă ce formează sala de recepţie, iar din partea dreaptă, prin ajutorul unui cărucior pus în mişcare cu manivela, se pătrunde într-un canal răcoros, al căruia unul din capete nu se ştie unde se termină, iar celălalt, la partea opusă, într-o încăpere scundă, cu pământ pe jos şi în mijlocul căreia se află bătut un ţăruş, de care se află legată întreaga familie Stamate…

II

Acest om demn, unsuros şi de formă aproape eliptică, din cauza nervozităţii excesive la care a ajuns de pe urma ocupaţiilor ce le avea în consiliul comunal, este silit să mestece, mai toată ziua, celuloid brut, pe care apoi îl dă afară, fărâmiţit şi insalivat, asupra unicului său copil, gras, blazat şi în etate de patru ani, numit Bufty… Micul băiat, din prea multă pietate filială, prefăcându-se însă că nu observă nimic, târăşte o mică targa, pe uscat, în vreme ce mama sa, soţia tunsă şi legitimă a lui Stamate, ia parte la bucuria comună, compunând madrigale, semnate prin punere de deget.

Aceste ocupaţiuni îndeajuns de obositoare îi fac, cu drept cuvânt, să se amuzeze, şi atunci, ajungând uneori cu îndrăzneala până la inconştienţă, se uită tustrei cu benoclul, printr-o spărtură a canalului, în Nirvana (care se află situată în aceeaşi circumscripţie cu dânşii, începând lângă băcănia din colţ), şi aruncă în ea cu cocoloaşe făcute din miez de pâine sau cu coceni de porumb. Alteori, pătrund în sala de recepţie şi dau drumul unor robinete expres construite acolo, până ce apa, revărsându-se, le-a ajuns în dreptul ochilor, când cu toţii trag atunci, de bucurie, focuri de pistol în aer.

În ce priveşte personal pe Stamate, o ocupaţie care îl preocupă în gradul cel mai înalt este ca să ia seara, prin biserici, instantanee de pe sfinţii mai în vârstă, pe cari le vinde apoi cu preţ redus credulei sale soţii şi mai ales copilului Bufty, care are avere personală. Acest negoţ nepermis nu l-ar fi exercitat pentru nimic în lume Stamate dacă nu ar fi dus lipsă aproape completă de mijloace, fiind silit chiar să facă armata când era abia în vârstă de un an, numai ca să poată ajuta, cât de curând, pe doi frăţiori nevoiaşi ai săi, cu şoldurile scoase prea mult în afară, cauză pentru care fuseseră daţi afară din slujbă.

Într-una din zile, lui Stamate, ocupat fiind cu obişnuitele sale cercetări filozofice, i se păru, o clipită, că a pus mâna şi pe cealaltă jumătate a „lucrului în sine”, când fu distras de o voce femeiască, o voce de sirenă, ce mergea drept la inimă şi se auzea în depărtare, pierzându-se ca un ecou.

Alergând de urgenţă la tubul de comunicaţie, Stamate, spre marea lui înmărmurire, văzu cum, în aerul cald şi îmbălsămat al serii, o sirenă cu gesturi şi voce seducătoare îşi întindea corpul lasciv pe nisipul fierbinte al mării… în luptă puternică cu sine, pentru a putea să nu cadă pradă tentaţiei, Stamate închirie atunci în grabă o corabie şi, pornind în larg, îşi astupă urechile cu ceară împreună cu toţi matrozii…

III

Sirena deveni însă tot mai provocatoare… Ea îl urmări pe întinsul apelor, cu cântări şi gesturi perverse, până ce o duzină de Driade, Nereide şi Tritoni avură tot timpul să se adune din larguri şi adâncuri şi să aducă pe o superbă cochilie de sidef o inocentă şi decentă pâlnie ruginită.

Planul de seducţiune al seriosului şi castului filozof putea fi astfel considerat ca reuşit. Abia avu el timpul să se furişeze la tubul de comunicaţie, când zânele mării îi şi depuseră, graţios, pâlnia în preajma locuinţei sale, apoi, uşoare, zglobii, în râsete şi chiote nebune, dispărură cu toate pe întinsul apelor.

Confuz, înnebunit, dezagregat, Stamate abia putu să apară cu căruciorul prin canal… Fără a pierde însă cu totul sângele rece, azvârli el de câteva ori cu ţărâna asupra pâlniei şi, după ce se ospăta cu puţină fiertură de ştevie, se aruncă, din diplomaţie, cu faţa la pământ, rămânând astfel în nesimţire timp de opt zile libere, termenul necesar ce, după procedura civilă, credea dânsul că trebuia să treacă pentru a putea fi pus în posesiunea obiectului.

După această trecere de timp, reluându-şi ocupaţiunile cotidiane şi poziţiunea verticală, Stamate se simţi cu totul renăscut. Niciodată nu cunoscuse el până atunci divinii fiori ai dragostei. Se simţea acum mai bun, mai îngăduitor, şi turburarea ce o încerca la vederea acestei pâlnii îl făcea să se bucure şi totodată să sufere şi să plângă ca un copil…

O scutură cu un otrep şi, după ce îi unse găurile mai principale cu tinctură de iod, o luă cu sine şi, cu legături de flori şi dantele, o fixă alături şi paralel cu tubul de comunicaţie, şi, tot atunci, pentru prima oară, istovit de emoţie, trecu printr-însa, ca fulgerul, şi îi fură o sărutare.

Pentru Stamate, pâlnia deveni de atunci un simbol. Era singura fiinţă de sex femeiesc cu un tub de comunicaţie ce i-ar fi permis să satisfacă şi cerinţele dragostei, şi interesele superioare ale ştiinţei. Uitându-şi cu totul sacrele îndatoriri de tată şi de soţ, Stamate începu să-şi taie în fiecare noapte, cu foarfecă, legăturile ce-l ţineau ataşat de ţăruş şi, spre a putea da frâu liber dragostei sale neţărmurite, începu să treacă din ce în ce mai des prin interiorul pâlniei, făcându-şi vânt în ea de pe o trambulină construită expres şi coborându-se apoi în mâini, cu o iuţeală vertiginoasă, pe o scară mobilă de lemn,la capătul căreia îşi rezuma rezultatul observărilor sale în afară.

IV

Fericirile mari sunt totdeauna de scurtă durată… într-una din nopţi, Stamate, venind spre a-şi face obişnuita-i datorie sentimentală, constată cu uimire şi dezamăgire că, din cauze încă nepătrunse, orificiul de ieşire al pâlniei se strâmtase într-atâta, încât orice comunicaţie prin el era imposibilă. Nedumerit şi totuşi bănuitor, se puse la pândă, şi a doua noapte, necrezându-şi ochilor, văzu cu groază cum Bufty, urcat sus, gâfâind, fusese lăsat să intre şi să treacă. Pietrificat, Stamate abia avu puterea să se ducă să se lege singur la ţăruş; a doua zi însă luă o hotărâre supremă.

Mai întâi îşi îmbrăţişa soţia devotată şi, după ce-i dădu în grabă o vopsea, o cusu într-un sac impermeabil, în scopul de a păstra mai departe, intactă, tradiţiunea culturală a familiei. După aceea, în mijlocul unei nopţi reci şi întunecoase, luă el pâlnia şi pe Bufty şi, aruncându-i într-un tramvai, ce tocmai trecea la întâmplare, le făcu vânt cu dispreţ în Nirvana. Totuşi, mai târziu, sentimentul patern învinse, şi Stamate, graţie calculeleior şi combinaţiilor sale chimice, reuşi să facă cu timpul, prin puterea ştiinţei, ca Bufty să ocupe acolo un post de subşef de birou.

Cât despre eroul nostru, Stamate, pentru ultima oară cătând prin tubul de comunicaţie, mai privi o dată Kosmosul cu ironie şi indulgenţă. Suindu-se apoi pentru totdeauna în căruciorul cu manivelă, luă direcţia spre capătul misterios al canalului şi, mişcând manivela cu o stăruinţă crescândă, aleargă şi astăzi, nebun, micşorându-şi mereu volumul, cu scopul de a putea odată pătrunde şi dispărea în infinitul mic.

Gellu Naum - Dublul

2008-12-02T02:56:00.001+02:00

În numele fertilităţii
ea îşi spiralizează zâmbetul
şi îl ascunde într-un melc de somn

Ce scoarţă s-a îmbogăţit
din vehemenţa pliurilor sale

Adept al marilor legături mute (câţiva au ales aerul
pentru capacităţile lui de in albastru şi de creuzet)
caut în pietre disponibilităţile unui regn încă inalterabil
şi ierburile îmi sunt propice

pe când cu fruntea în apă
toporul meu pândeşte nunta de fier a peştilor

Librăria Zmeul - librărie clandestină

2008-11-22T20:34:00.011+02:00

Gellu Naum - Despre identic şi felurit

Urmuz - Pagini bizare

Marin Sorescu - Poezii alese

cuvânt înainte

2008-11-22T20:21:00.006+02:00

La început a fost cuvântul, şi cuvântul a luat trup, şi după mulţi mulţi ani s-a înălţat şi Bibliozmeu, o bibliotecă clandestină, personală şi subiectivă, cu cărţile aranjate în rafturi verticale.

Aici avem texte din cele mai vechi timpuri şi până în prezent, în multe limbi ale pământului, toate pe înţelesul dumneavoastră.

Dacă ceva vă face insistent cu ochiul, treceţi pe la librăria clandestină şi, cu puţin noroc, veţi putea stabili o întâlnire cu cartea cu pricina.

Lectură plăcută!