Ismaïl şi Turnavitu

Ismaïl este compus din ochi, favoriţi şi rochie şi se găseşte astăzi cu foarte mare greutate.

Înainte vreme creştea şi în Grădina Botanică, iar mai tîrziu, graţie progresului ştiinţei moderne, s-a reuşit să se fabrice unul pe cale chimică, prin syntheză.

Ismaïl nu umblă niciodată singur. Poate fi găsit însă pe la ora 5 ½ dimineaţa, rătăcind în zig-zag pe strada Arionoaiei, însoţit fiind de un viezure de care se află strîns legat cu un odgon de vapor şi pe care în timpul nopţii îl mănâncă crud şi viu, după ce mai întîi i-a rupt urechile şi a stors pe el puţină lămîie… Alţi viezuri mai cultivă Ismaïl în o pepinieră situată în fundul unei gropi din Dobrogea, unde îi întreţine pînă au împlinit vîrsta de 16 ani şi au căpătat forme mai pline, cînd, la adăpost de orice răspundere penală, îi necinsteşte rînd pe rînd şi fără pic de mustrare de cuget.

Cea mai mare parte din an, Ismaïl nu se ştie unde locuieşte. Se crede că stă conservat într-un borcan situat în podul locuinţei iubitului său tată, un bătrîn simpatic cu nasul tras la presă şi împrejmuit cu un mic gard de nuiele. Acesta, din prea multă dragoste părintească, se zice că îl ţine astfel sechestrat pentru a-l feri de pişcăturile albinelor şi de corupţia moravurilor noastre electorale. Totuşi, Ismaïl reuşeşte să scape de acolo cîte trei luni pe an, în timpul iernii, cînd cea mai mare plăcere a lui este să se îmbrace cu o rochie de gală, făcută din stofă de macat de pat cu flori mari cărămizii şi apoi să se agaţe de grinzi pe la diferite binale, în ziua cînd se serbează tencuitul, cu scopul unic de a fi oferit de proprietar ca recompensă şi împărţit la lucrători… În acest mod speră el că va constribui într-o însemnată măsură la rezolvarea chestiunii muncitoreşti… Ismaïl primeşte şi audienţe, însă numai în vîrful dealului de lîngă pepiniera cu viezuri. Sute de solicitatori de posturi, ajutoare băneşti şi lemne sînt mai întîi introduşi sub un abat-jour enorm, unde sînt obligaţi să clocească fiecare cîte 4 ouă. Sînt apoi suiţi în cîte un vagonet de gunoi de-al primăriei şi căraţi cu o iuţeală vertiginoasă pînă sus la Ismaïl, de către un prieten al acestuia, care îi servă şi de salam, numit Turnavitu, personaj ciudat, care, în timpul ascensiunii, are urîtul obicei de a cere solicitatorilor să i se promită corespondeţă amoroasă, contrar ameninţă cu răsturnarea.

Turnavitu nu a fost multă vreme decît un simplu ventilator pe la diferite cafenele murdare, greceşti, de pe strada Covaci şi Gabroveni. Nemaiputînd suporta mirosul ce era silit să aspire acolo, Turnavitu făcu mai multă vreme politică şi reuşi astfel să fie numit ventilator de stat, anume la bucătăria postului de pompieri ˝Radu-Vodă”.

La o serată dansantă făcu cunoştinţă lui Ismaïl. Expunîndu-i acestuia mizera situaţie în care a ajuns din cauza atîtor învîrtituri, Ismaïl, inimă caritabilă, îl luă sub protecţiunea sa. I se promise să i se servească de îndată cîte 50 de bani pe zi şi tain, cu singura obligaţiune pentru Turnavitu de a-i servi de şambelan la viezuri; asemenea, să-î iasă înainte, în fiecare dimineaţă, pe strada Arionoaiei şi, prefăcîndu-se că nu-l observă, să calce viezurele pe coadă spre a-i cere apoi mii de scuze pentru neatenţie, iar pe Ismaïl să-l măgulească pe rochie cu un pămătuf muiat în ulei de rapiţă, urîndu-i prosperitate şi fericire...

Tot spre a place bunului său prieten şi protector, Turnavitu ia o dată pe an formă de bidon, iar dacă este umplut cu gaz pînă sus, întreprinde o călătorie îndepărtată, de obiecei la insulele Majorca şi Minorca: mai toate aceste călătorii se compun din dus, din spînzurarea unei şopârle de clanţa uşii Căpităniei portului şi apoi reîntoarcerea în patrie...

În una dina ceste călătorii, Turnavitu, constractînd un guturai nesuferit, molipsi la înapoiere, în aşa hal, pe toţi viezurii, încît, din cauza deselor lor strănuturi Ismaïl nu îi mai putea avea la discreţie oricum. Fu imediat concediat din serviciu.

Fire afară din cale sensibilă şi neputînd suporta o atare umilinţă,disperat, Turnavitu îşi puse atunci în aplicare funestul plan al sinuciderii, după ce avu însă mai întîi grijă să îşi scoată cei patru dinţi canini din gură...

Înainte de moarte se răzbună grozav pe Ismaïl, căci, punînd să i se fure acestuia toate rochiile, cu gaz dintr-însul le dădu foc pe-un maidan. Redus astfel la mizerabila situaţie de a rămîne compus numai din ochi şi favoriţi, Ismaïl abia mai avu puterea să se tîrască pînă la marginea pepinierei cu viezuri; acolo căzu el în stare de decrepitudine şi în această stare a rămas şi pînă în ziua de azi.

Urmuz - Plecarea în străinătate

Din toate preparativele voiajului, cea mai mare parte erau îndeplinite; în cele din urmă, reuşi să plătească şi chiria, ajutat fiind de cele două bătrâne raţe ale sale, şi care nici de astă dată nu-l lăsară să alerge la mila vecinilor. Singurul lucru ce îi cereau în schimb era să fie şi ele primite, cel puţin o oră pe zi, în camera sa de lucru, care exala un aşa de dulce şi îmbătător miros de ciurciuvele. Se sui în corabie.

Sentimentul puternic şi neînvins de tată îl trase însă înapoi la ţărm, unde, cu o mişcare distrată şi nervoasă şi în mijlocul poporului iubit, îşi cusu două tampoane de sugătoare pe căptuşala mucegăită a smokingului său, şi imediat după aceasta, fără a mai pierde timpul, se furişă, neobservat de nimeni, în camera scundă din fundul curţii, trecând la religiunea mozaică.

Nu mai avea nici un moment de pierdut. Intrase în al şaptezecelea an al existenţei sale, lăsând în urmă un trecut glorios, şi acuma zilele îi erau numărate. Singura dorinţă ce mai avea era să-şi serbeze nunta de argint. În acest scop chemă pe toţi argaţii şi, după ce îi invită mai întâi să ciugulească din nişte sămânţă de cânepă, îi aruncă în o cristelniţă de var. Urmară apoi trei impiegaţi definitivi de clasa treia şi un arhiereu! El însuşi, ca să poată linişti mulţimea, care începuse să cârtească, îşi ciunti trei degete de la mâna stângă şi se sui apoi pe un scaun de cizmărie cu trei picioare, de unde, în sfârşit, spre satisfacţia tuturor, ciocul său mătăsos putea să atârne, plutind liber şi nesupărat de nimeni pe apa rece şi proaspătă a părăiaşului cristalin.

După aceea se sui din nou în corabie. Bătrîna sa soţie refuză însă să-l urmeze, roasă fiind de viermele geloziei din cauza legăturilor de inimă ce bănui că el ar fi avut cu o focă. Totuşi, conştientă de îndatoririle ei de soţie şi pentru a nu se arăta prost crescută, îi oferi la plecare ouă lipii, un caiet de desen de Borgovanu şi un zmeu cu speteze “din patru”, pe cari el le refuză, cu indignare, scuturând nişte alune într-un sac.

Ambiţioasă ca orice femeie şi neputînd suporta afrontul unui asemenea refuz, netrebnica soţie îl legă atunci cu o frânghie de umerii obrazului şi, după ce îl târî în mod barbar până la marginea corabiei, îl luă şi îl depuse fără nici o formalitate pe uscat.

Dezgustat de viaţă şi încărcat de glorie şi ani, îşi scoase căciula şi luă tot atunci ultimele dispoziţiuni cari erau şi ultima voinţă. Renunţă la toate titlurile şi întreaga sa avere, se dezbrăcă în pielea goală, rămânând încins numai cu o funie de tei şi, după ce în această stare mai privi încă o dată marea nemărginită, se sui în prima căruţă cu arcuri ce întâlni în cale şi, ajungând în goana cailor la oraşul cel mai mare din apropriere, merse de se înscrise în barou...

Concluziune şi morală:

De vreţi cu toţi, în timpul nopţii, un somn în tihnă să gustaţi,
Nu faceţi schimb de ilustrate cu cel primar din Cârligaţi.

Gellu Naum - Zimzum

Să mai păstrăm pe frunţi o nerăbdarea mea
luciul de seceră al încruntării
ziua mulatră s-a culcat pe lespezi
o linişte răzbate de dincolo de porţi
în ochiul calului a tresărit un corb

iată cortegiul zestrea lui de alveole
sub blănile de urs fiecare îşi poartă cele trei trupuri
sintaxa rugului şi amintirea ceremonială a uitării
ziarul s-a îngălbenit pe râşniţa de piatră
trei aripi pentru fiecare şi complicata lor mecanică nomadă
când agitându-şi coama ca pe-o coaliţie a consimţirilor
un arbore ne inventariază glasul

orbita unui zâmbet mâncat de aqua-forte
inaugurează ora iubirii exemplare
pe litera claviculei se prăbuşeşte cerul vegetal
cum să transform balansul obscurului genunchi
în cumpănă severă a celorlalte gesturi
un zar cu toate feţele egale rostogoleşte numere în palma jucătorului

o şoapta mea fecundă încetinirea mea
limbă de lut şi coapsă a cenuşei
tăcerea îşi dezleagă fântânile retrase
aud cu degetele şi cu cerul gurii
o claritate densă pleoapa unui semn

ochii de seară îşi refac pupila
mari monumente cad în somnolenţa lor fanatică

tu rezemată de copac încearcă să păstrezi
mărul pe cap eroarea săgeata prevăzută
nici o primejdie nu mai ameninţă aceste câmpuri
vânatul s-a ascuns în glezna vânătorului
şi eu cu gura plină de alice
cu nara ninsă de o veche împietrire
neocrotit de nici o neîncredere de nici o spaimă
cu dinţii pieptenului sap exilul unui nume
pe clopot în bătaia lui egală

rămână deci polenul meu justiţiar
pe scoarţa stearpă a cuvintelor în adierea lor căruntă
uitat coclit de ploi printre legume
la domiciliul fulgerului profesional
o înmulţire lentă pulverizează sensul
şi pentru că vorbim despre aceasta
grumazul tău şi bustul readuc penumbre de prestigiu
datoare şerpilor şi discobol cu sâni
arunci departe ca pe un miracol inutil
umbrela de ecouri şi cuferele proporţionale
pentru un somn aproape confluent

sfătuitoare maniacă neliniştea ne-a părăsit pentru un bal tăcut
cu masca ei de fân lipită pe obraji
(mâine oricum ai să-ţi reiei călătoria peste câmp
în aclamaţiile verzi ale lăcustei)

lampa uitată la fereastră ne umezeşte umbra
furca se răsuceşte singură spre întuneric
ceara călduţă a sărutului ne apără

poate că iarba ameţită de amintirea unor vechi înecuri
ne-ascultă respiraţia ca pe un stol de peşti